Trezirea...

Trezirea sufletului nu se intampla atunci cand vine evenimentul, ci atunci cand am inteles evenimentul…

Ni se intampla de multe ori lucruri pentru care nu avem vreo explicatie, nu pricepem de ce noua, ce am facut sa meritam acea suferinta, sau acea fericire, nu putem accepta in mod natural ceva natural. Nu intelegem tocmai pentru ca tot cautam explicatii, pentru ca in momentul fericitei sau nefericitei intamplari, suntem prea fericiti sau prea nefericiti si cautam sa pricepem ceva, in loc sa “simtim” fericirea sau tristetea. In simtire sta raspunsul a tot. Suntem doar ceea ce simtim, acolo sunt toate invatamintele, toata cunoasterea a tot ce exista sau nu exista in noi. Atata vreme cat vom cauta in afara noastra, nu vom gasi raspunsul la ceea ce s-a intamplat, atata timp cat suntem deschisi catre exterior si nu deschisi catre noi insine, vom inchide poarta catre cunoastere. Nu putem primi informatia, daca ne capteaza atentia informatorul!

De ce plang desi ma simt bine? Ma intreba nu de mult o doamna draga. O izbucnire miraculoasa cu zeci de intrebari care tot curgeau si nu inlelegea de unde vin, de ce si le pune acum, de ce nu si le-a pus cand i s-au intamplat evenimentele si de ce plange in mainile terapeutului care totusi, o face sa se simta minunat? “Faci din alea cu energii!?” Nu fac nimic, sunt doar eu, am simtit tristete in privirea ta si ti-am dat poate prea multa iubire, mai multa decat erai tu obisnuita sa primesti si aici, fara armele tale obisnuite, vulnerabila, scutul tau nu s-a mai activat si ai fost pentru prima data, dupa multa vreme, deschisa total si ai simtit “un ceva” miraculos. Nu pune intrebari ce e si de ce si de la cine? Doar simte si incearca sa fii asa cum esti in interior, doar asa esti de fapt, doar ca ai uitat o perioada, eu ti-am dat ceea ce esti si ti-ai amintit, ti-am dat natural si ti-a parut miraculos.

“De ce plangi cu mine?” Daca tu razi, rade si sufletul meu, daca esti trista, traiesc cu tine si plangem impreuna, suntem aceeasi bucatica, ne-am regasit si reunit prin simturi. Toti suntem la fel, doar noi facem sa fim diferiti si uitam cum “trebuie” sa fim, tocmai pentru ca acest “trebuie” pare o regula ce trebuie incalcata.

Bunica mea imi spunea cu cativa ani in urma sa am mare grija ce si cum gandesc si sa am mare grija ce si cum vorbesc pentru ca pot porni un razboi doar rastalmacind cateva cuvinte si ca tot eu, sau doar eu, pot face pace cu aceleasi cuvinte rostite altfel. Si ca acelasi lucru pot face doar cu tacerea. Mi-am zis eu atunci ca in bunica mea draga de ea, care nu stia carte, se ascunde o mare filozoafa nedescoperita si ca eu caut raspunsuri degeaba in filozofi si filozofeli si incercam sa rastalmacesc tot ce zicea mama, tata, toata lumea si am descoperit ca toata filozofeala pe care-o cautam eu sta in tot ceea ce spunem spontan si in ceea ce auzeam spontan. Toti scoatem pe gura zicale si proverbe, sunt vorbele din suflet, de suflet, despre suflet, pentru suflet, catre suflet. Doar ca nu le contorizeaza nimeni. Rareori spunem “aoleu, ce-am zis-o…” si ne minunam de propriile cuvinte, cautand sa intelegem de unde ne-a venit asa dintr-o data, fara vreo explicatie. Ceea ce nu are explicatie, nu inseamna ca nu exista. Ceea ce apare fara o explicatie, in mod firesc, este calea catre cunoasterea interioara, este raspunsul la cele mai profunde framantari interioare. Calea ni se arata intotdeauna firesc, nu pe ocolite, ocolisurile le creem noi cu mintea. Altfel, unde ar mai fi distractia?