Izbucniri…De unde vine supararea? Ma intreaba cineva. De
unde vine furia? De ce vine, daca simtim ca ne-am reglat conturile asa “eu cu
mine”? Eee…mai avem multe, dar ne place noua s-o zicem, sa nu uitam ca suntem
doar acei oameni pe-o carare pe aici, mai avem multe pietre de care sa ne
impiedicam, sau pe care sa le ocolim si apoi sa ne tot intoarcem.
Eu nu am simtit niciodata nevoia sa imi scot furia prin ceva
fapte, am tinu-o, am reglat-o eu cu mine, in mine. O fi bine, o fi rau, inca nu
am semne ca ar fi rau, dar nici semne ca ar fi bine si cand reapare o domolesc
in acelasi stil, doar eu cu mine si furiile mele pe care le simt in interior si
simt cum se sting parca singure ele pe ele tot in interior. Poate ca asta e
raspunsul pe care-l cautam toti. Supararea vine tot din mine, desi dau vina pe
altii, este prima arma cu care tind sa atac, dar de fapt este un atac ca un soi
de aparare e mea de mine. “Tu m-ai suparat!”
“Din cauza ta sunt in starea asta!” “Doar tu puteai sa-mi provoci asa
ceva!” De cate ori nu ne-am auzit
aruncand vorbele astea ascutite asupra celorlalti, sau doar spunandu-ni-le in
sinea noastra?
Daca atac tot cu suparare, raman in starile mele, le simt
intens pana se sting, dar daca imi arat supararea, apar intrebari, atrag
suparari, caci oamenii la suferinte tind sa-si impartaseasca experientele
asemanatoare din care s-au nascut suferinte si asa atrag povesti si lacrimi si
alte povesti si alte lacrimi si supararea nu se mai termina. Imi atrag singura
toate starile din care doar eu stiu cum sa ies, daca ies in mine sunt salvata,
daca ies tot in afara, ma condamn la suferinta. Daca stau sa le simt ca fiind
parte din mine, vor trece de la sine.
Vindecarea e in tine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu