Mesaje de suflet

* Ti-e foame, ti-e sete, ori ti-e dor de codrul verde?

Urla pe toate vocile lui de cateva ore, nimeni nu stia ce sa-i faca, nimeni nu pricepea ce are, dupa incercat metode care mai de care mai ingenioase, il smulg din bratele cuiva, il scutur zdravan si-l intreb « Mai baiete, ti-e foame? Ti-e sete ? Ori ti-e dor de codru verde ? » Si incepe si rade si apoi ies din mine numai glume si ma scalambai ca toate cele si-mi arat toate mutrele minunate, adica asa-i pareau copilului de nu se mai oprea din ras acum. Si-aud un doftor destep care amutise langa mine, asa speriat « Crezi ca a inteles asta cu codru verde ? » Nu stiu daca eu m-as fi intrebat daca un copil de 7 luni  a inteles ca era o gluma rimata, dar faptul ca domnul s-a intrebat m-a determinat si pe mine sa-mi pun semne de intrebare si-am facut o pasiune din a canta copilului cand scotea sunetele Divine si mergea de fiecare data si cand deja ma gandeam ca pot sa-mi patentez inventia, mi se intampla...o intamplare.

Suparata intr-o zi ma duc in fata unei oglinzi si ma intreb « hai spune, ti-e foame, ti-e sete, sau ti-e dor de codru verde ? » Si incep sa rad in hohote si-mi trec toate cele ce ma adusesera in starea respectiva. Si apoi o zic din nou asa cu atentie si ma urmaresc : cand am zis ti-e foame, aveam o figura de m-as fi luat la bataie si tonul vocii pe masura, cand am zis ti-e sete parca si mai rau, dar cand am zis de dorul de codru verde, am zis-o cu un zambet larg, fata mea era brusc luminata si tonul unul cald, melodios. Copilul minunat auzea numai tipete, simtea agitatia din jurul lui, vocile suferinde si ingrijorate, cred ca nu mai vazuse un zambet de cand s-a nascut. Mi-a venit in minte primul meu recital cu copilul in brate si-am zis eu catre mine « Ba, acum chiar trebuie patentata ! » Copilul cel minunat avea nevoie de un zambet si-o voce calda si in acelasi timp eu aveam nevoie de copilul minunat ca sa imi aminteasca sa mai si zambesc. Iar domnul doftor cred ca avea nevoie sa creada in miracole, ca la 7 luni un copil pricepe el multe si miracole exista.

* Iti dau lacrima mea…

Mi-a dat cineva o lacrima, de fapt a fost o batista plina de muci si lacrimi J

Copil autist, ii cunosteam intreaga familie de ceva vreme si intotdeauna am crezut ca pe el nu-l cunosc deloc. Intr-o zi surioara lui tare bolnavioara, in compania careia am stat o perioada, paraseste lumea asta si dupa un timp revin in camera in care dormisem impreuna, mancasem, ii faceam baita, ii spuneam « Buna dimineata iubire ! » si ma apuca un plans zdravan cu descarcare din aia cu suparari si intrebari, mi se taie picioarele si pic pe jos si simt o mana pe umar si ma trec fiori si simt frica si cand ma intorc il vad pe fratior. Ma linistesc. Nu-l vazusem, era acolo intr-un colt, plans tot si strangea tremurand o batista. Isi sterge nasul, isi sterge o lacrima, isi pune batista in dreptul inimii si mi-o intinde, asa de departe ca si cand ii era teama sa nu-l ating si apoi fuge din camera.

Eu nu l-am mai vazut, dar simt ca e o bucatica din mine. Uneori ma gandesc la el cu intentia de-ai trimite ganduri, vise minunate, caldura, iubirea mea si simt fiorii aia si mana pe umar, dar nu mai simt frica, simt altceva si plang, dar nu e acelasi plans. Mi-a fost frica de ceva ce nu intelegeam. E ca povestea cu electricitatea, ne e frica de ea pentru ca nu o vedem si nu o intelegem...

Am auzit de cateva ori in viata mea « Plang pentru tine » si am auzit si « Plang din cauza ta », dar nu am auzit de la nimeni « Plang cu tine », am simtit ca asta mi-a spus copilul. Cand plangem la fel, plangem unii in altii. Plange si Dumnezeu cu noi…

* Nu privi un muribund in ochi ca ai sa vezi moartea!

Asta-mi spuneau mie domnii doctori in pretioasa mea perioada de practica prin spitale, am auzit-o de nenumarate ori, era ca o lege nescrisa in cartile de medicina.

Ma indragostesc de un bebic pe sectia de pediatrie, care statea mai mult pe la spital decat la casa lui(casa de copii abandonati), tot personalul il trata asa ca un fel de « ultimul de pe lista », era cazul perfect pe care puteau vedea invataceii din de toate bolile cate ceva. Si nu stiu prin ce imprejurari cam ajung sa-mi traiesc viata pe acolo fara o anume intentie…Dupa cateva luni in care nimeni nu credea si nu crezuse vreo clipa ca va supravietui, ii vine si ultimele clipe pe aceasta lume si dupa numeroase tehnici de reanimare, se retrag toti si mie mi se pare asa o gluma proasta. E declarat in coma profunda si un miracol ca a supravietui si poate va mai supravietui cateva minute. Ma duc furioasa si-l iau in brate si tip plangand « De ce nu vrei sa traiesti, deschide ochii !? » Si deschide ochii si scoate un scancet, parca mai degraba un oftat si ma priveste si pot sa jur ca mi-a dat si-un zambet si apoi se duce. A fost doar cateva secunde fericit. Cred ca a vrut sa-mi spuna ca va fi bine acolo unde merge si mi-a multumit ca eu mi-am dorit. Ma uitam apoi la doctorii din jurul meu si cu trupul copilului in brate le tot spuneam « Eu nu am vazut moartea! Eu nu am vazut moartea! ». Nu am vazut moartea in ochii unui muribund, am vazut o lumina atat de vie, nu stiu ce e moartea, nu am un termen de comparatie, dar stiu ce e viata si pot spune ca acea sclipire era viata. Si nu cred ca gestul meu le-a umplut ochii de lacrimi, ci scancetul copilului le-a atins sufletul si-a scos de acolo ceva-ul minunat.