* Ti-e foame, ti-e sete, ori ti-e dor de codrul verde?
Urla pe toate
vocile lui de cateva ore, nimeni nu stia ce sa-i faca, nimeni nu pricepea ce
are, dupa incercat metode care mai de care mai ingenioase, il smulg din bratele
cuiva, il scutur zdravan si-l intreb « Mai baiete, ti-e foame? Ti-e sete ?
Ori ti-e dor de codru verde ? » Si incepe si rade si apoi ies din
mine numai glume si ma scalambai ca toate cele si-mi arat toate mutrele
minunate, adica asa-i pareau copilului de nu se mai oprea din ras acum. Si-aud
un doftor destep care amutise langa mine, asa speriat « Crezi ca a
inteles asta cu codru verde ? » Nu stiu daca eu m-as fi intrebat daca
un copil de 7 luni a inteles ca era o
gluma rimata, dar faptul ca domnul s-a intrebat m-a determinat si pe mine sa-mi pun semne de
intrebare si-am facut o pasiune din a canta copilului cand scotea sunetele
Divine si mergea de fiecare data si cand deja ma gandeam ca pot sa-mi patentez
inventia, mi se intampla...o intamplare.
Suparata intr-o zi ma duc in fata unei oglinzi si
ma intreb « hai spune, ti-e
foame, ti-e sete, sau ti-e dor de codru verde ? » Si incep sa rad in
hohote si-mi trec toate cele ce ma adusesera in starea respectiva. Si apoi o zic din nou asa cu atentie si ma
urmaresc : cand am zis ti-e foame, aveam o figura de m-as fi luat la bataie
si tonul vocii pe masura, cand am zis ti-e sete parca si mai rau, dar cand am
zis de dorul de codru verde, am zis-o cu un zambet larg, fata mea era brusc
luminata si tonul unul cald, melodios. Copilul minunat auzea numai tipete,
simtea agitatia din jurul lui, vocile suferinde si ingrijorate, cred ca nu mai
vazuse un zambet de cand s-a nascut. Mi-a venit in minte primul meu recital cu
copilul in brate si-am zis eu catre mine « Ba, acum chiar trebuie
patentata ! » Copilul cel minunat avea nevoie de un zambet si-o voce
calda si in acelasi timp eu aveam nevoie de copilul minunat ca sa imi
aminteasca sa mai si zambesc. Iar domnul doftor cred ca avea nevoie sa creada
in miracole, ca la 7 luni un copil pricepe el multe si miracole exista.
* Iti dau lacrima
mea…
Mi-a dat cineva o
lacrima, de fapt a fost o batista plina de muci si lacrimi J
Copil autist, ii
cunosteam intreaga familie de ceva vreme si intotdeauna am crezut ca pe el nu-l
cunosc deloc. Intr-o zi surioara lui tare bolnavioara, in compania careia am
stat o perioada, paraseste lumea asta si dupa un timp revin in camera in care dormisem
impreuna, mancasem, ii faceam baita, ii spuneam « Buna dimineata
iubire ! » si ma apuca un plans zdravan cu descarcare din aia cu
suparari si intrebari, mi se taie picioarele si pic pe jos si simt o mana pe
umar si ma trec fiori si simt frica si cand ma intorc il vad pe fratior. Ma
linistesc. Nu-l vazusem, era acolo intr-un colt, plans tot si strangea
tremurand o batista. Isi sterge nasul, isi sterge o lacrima, isi pune batista
in dreptul inimii si mi-o intinde, asa de departe ca si cand ii era teama sa
nu-l ating si apoi fuge din camera.
Eu nu l-am mai
vazut, dar simt ca e o bucatica din mine. Uneori ma gandesc la el cu intentia
de-ai trimite ganduri, vise minunate, caldura, iubirea mea si simt fiorii aia
si mana pe umar, dar nu mai simt frica, simt altceva si plang, dar nu e acelasi
plans. Mi-a fost frica de ceva ce nu intelegeam. E ca povestea cu electricitatea, ne e frica de ea pentru ca nu o vedem si nu o intelegem...
Am auzit de
cateva ori in viata mea « Plang pentru tine » si am auzit si
« Plang din cauza ta », dar nu am auzit de la nimeni « Plang cu
tine », am simtit ca asta mi-a spus copilul. Cand plangem la fel, plangem
unii in altii. Plange si Dumnezeu cu noi…
* Nu privi un
muribund in ochi ca ai sa vezi moartea!
Asta-mi spuneau mie domnii doctori in
pretioasa mea perioada de practica prin spitale, am auzit-o de nenumarate ori,
era ca o lege nescrisa in cartile de medicina.
Ma indragostesc
de un bebic pe sectia de pediatrie, care statea mai mult pe la spital decat la
casa lui(casa de copii abandonati), tot personalul il trata asa ca un fel de
« ultimul de pe lista », era cazul perfect pe care puteau vedea
invataceii din de toate bolile cate ceva. Si nu stiu prin ce imprejurari cam
ajung sa-mi traiesc viata pe acolo fara o anume intentie…Dupa cateva luni in
care nimeni nu credea si nu crezuse vreo clipa ca va supravietui, ii vine si
ultimele clipe pe aceasta lume si dupa numeroase tehnici de reanimare, se
retrag toti si mie mi se pare asa o gluma proasta. E declarat in coma profunda
si un miracol ca a supravietui si poate va mai supravietui cateva minute. Ma
duc furioasa si-l iau in brate si tip plangand « De ce nu vrei sa traiesti,
deschide ochii !? » Si deschide ochii si scoate un scancet, parca mai
degraba un oftat si ma priveste si pot sa jur ca mi-a dat si-un zambet si apoi
se duce. A fost doar cateva secunde fericit. Cred ca a vrut sa-mi spuna ca va
fi bine acolo unde merge si mi-a multumit ca eu mi-am dorit. Ma uitam apoi la
doctorii din jurul meu si cu trupul copilului in brate le tot spuneam « Eu
nu am vazut moartea! Eu nu am vazut moartea! ». Nu am vazut moartea in
ochii unui muribund, am vazut o lumina atat de vie, nu stiu ce e moartea, nu am
un termen de comparatie, dar stiu ce e viata si pot spune ca acea sclipire era
viata. Si nu cred ca gestul meu le-a umplut ochii de lacrimi, ci scancetul
copilului le-a atins sufletul si-a scos de acolo ceva-ul minunat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu