Intuitia...

Urmati-va intuitia!

O noua lectie despre intuitie am primit in aceasta seara. Ies la plimbare singura, ma indrept catre parc, drumul ma duce pe niste strazi inguste, dar bine luminate. Imi iese in cale un domn caine negru, apoi un alt domn caine si pana sa apuc eu sa ma uit la semiluna, steaua vecina si alte luminite si sa ma intreb de ce nu ies oamenii seara la plimbare,  imi dau seama ca nu sunt singura deloc si ca cei doi domni caini ma urmau serios, unul in fata mai la dreapta, altul in spate mai la stanga, ma simteam de-a dreptul ghidata si ocrotita.

Daca cu mult timp in urma m-as fi speriat si as fi fost incaierata cu siguranta si disperata sa arunc cu pietre si sa strig dupa ajutor, acum merg relaxata si simt ca daca am gandit ca sunt singura pe strazi noaptea la plimbare, am atras alti singuri pe strazi noaptea la plimbare.

Ne iese un grup de oameni in cale, cainele alearga catre ei jucaus, doamnele din grup incep sa tipe speriate, domnii rad si le zic” Ce-aveti draga, nu vedeti ca lui ii e mai frica de voi decat voua de el!?” Imi amintesc de cate ori am avut si eu aceleasi reactii si de cate ori am auzit ceea ce spuneau domnii, dar frica era mai mare decat orice incurajare.

Prin parc cainele negru ma urmeaza, celalalt se pierde sau ne paraseste. Imi vine miros de gogosi si singurul meu gand este sa ma duc dupa miros ca sa hranesc cainele, dar cainele se indreapta pe o alta poteca, pe undeva pe unde mirosul nu mai exista, si pentru ca nu vreau sa-l pierd caci ma tot gandesc ca undeva o fi deschis vreun chiosc cu pufuleti si eugenii, il urmez. Norocosul si-a urmat ori instinctul, ori nasul ca dupa ceva drum strabatut, pe o bordura da de o mana de boabe- bunataturi pentru caini, pe semne ca cineva isi hranise animalul de companie in parc. Il astept si-l privesc cum infuleca fiecare bob satisfacut, ciulind urechile in jur dupa eventuali atacatori. Apoi pornim la drum, facem cale intoarsa catre casa, dorinta mea de-a hrani sanatos animalul parca e din ce in ce mai mare.

La iesirea din parc primii pasi ii fac catre casa, apoi schimb drumul gandind ca e mai aproape pe o alta carare pana la primul magazin, dar cainele nu ma urmeaza, sta pe loc, eu il strig, face un pas catre mine, doi in partea opusa, sta iar pe loc si dupa cateva minute de “joaca”, ma duc catre el si incepe sa dea din coada fericit ca l-am ascultat. Pe la jumatatea drumului ne apare in cale si ratacitul, ma intreb daca acum cainele ma va parasi caci e cu prietenul sau, sau daca ma va parasi cand ajugem la locul de unde m-au agatat. Se opresc amandoi la locul lor, ma uit la ei, fidelul se uita cand la el cand la mine, din nou joaca cu pasii si in cele din urma ma urmeaza.  In drum catre magazin ne intalnim cu o doamna de varsta a treia cu cainele la plimbare, care ne da de mancare din buzunar si-i spun ceva ce ma rodea de ani buni: “Stiti, eu intotdeauna m-am intrebat cum pot unii oameni sa plimbe un caine noaptea? Si acum pot spune ca pe mine tocmai m-a plimbat un caine si m-am simtit minunat”. Si doamna mi-a zambit privindu-ma in ochi si mi-a spus: “Intotdeauna cainele te alege pe tine si nu tu pe el, chiar si atunci cand crezi ca e invers”.

Inainte sa intru in magazin il rog frumos pe domnul caine sa ma astepte pentru ca nu stau mult si ii aduc de mancare, am  fost rapida si cu frica ca nu cumva sa nu-l mai gasesc si bineinteles ca asa a fost. Am iesit si nu mai era, m-am uitat rapid in imprejurimi, am stat si-am gandit cateva secunde si m-am intrebat daca as fi caine incotro m-as fi dus si-am zis fara ezitare- catre primul om care mi-a iesit in cale si-a fost om cu mine- doamna cu grauntele. Am pornit si nici urma de doamna, nici urma de caine, dar imi dau seama ca drumul era catre casa mea si ii zaresc coada prin bezna si alerg catre el si strig oarecum soptit pe strada “Stai acolo, asteapta-ma!” Dar el ma astepta, banuiesc ca banuia el cumva ca eu stau acolo si ma astepta, sau poate s-a dus dupa miros, sau poate s-a dus intuitiv, sau poate ca doamna cu grauntele o fi vecina mea si-a urmat-o, sau,sau,sau…Ii desfac pachetul si cand ii dau sa haleasca realizez ca el era atent la mine si da din coada de parca dorea altceva si nu era atent la mancare, ma intreb daca l-o mai fi hranit cineva intre timp cu graunte delicioase si vin eu acu’ cu un cremvrusti gretos sa-i castig inima. Il mangai pe cap si parca e un copil rasfatat, imi vine in minte imaginea doamnei care inainte sa-i ofere grauntele l-a mangaiat si apoi statea pe loc si se uita cand la mine, cand la ea si parca nu stia pe care s-o urmeze. Primise de la ea si mangaiere si mancare, iar de la mine nimic, de ce m-ar fi urmat? Pai doamna era insotita, eu nu…

L-am lasat afara, se uita lung la mine parca dezamagit, cu doi cremvrusti in dinti, i-a carat, nu i-a lasat aruncati.

Ma spal pe maini si ma uit in oglinda la mine si-mi vad sclipirea din ochi, ma privea satisfacut copilul din mine…

Cine si-a urmat intuitia eu sau cainele? Sau cine pe a cui a urmat-o: eu pe a lui, sau el pe a mea, sau a fost o colaborare?

Cate intamplari de acest fel ne scapa printre degete in viata? Si din cate intamplari atat de “simple” care apar la tot pasul, avem atat de mult de invatat?
Urmati-va intuitia si veti avea numai de castigat! Daca uitati de ea continuu, viata va parea o lupta lunga, un razboi cu ceilalti care e de fapt un razboi cu voi insiva.