Agresivitatea...

Imi lipseste agresivitatea, sau doar ii maschez lipsa?

In ultima vreme m-am tot intrebat. Eu sunt unul dintre cei ce tipa’n gura mare si se mandresc ca le lipseste aceasta bucata din constructie. Tot eu care zic ca toti avem din toate cate putin in noi, mi-e greu sa accept ca unele din astea sunt in mine. Eee, sunt si eu om, gasesc scuze imediat eu pentru mine. Am incercat sa-mi amintesc in ce hal m-am manifestat eu in interior atunci cand eram plina de niste de toate adunate, asa de la mine, de la altii si de cate ori am rabufnit cu adevarat. Unde s-or fi dus toate gandurile alea daca nu le-am eliminat… ? Se spune ca oamenii pasnici si « cuminti » cand dau pe rascoale, e bine de stiut sa nu le stea nimeni in cale. Nu sunt ingerasul din povesti, dar nici in versiunea cealalta nu ma vad. Nu pot sa spun ca urasc pe cineva, pot sa spun doar ca urasc situatii, nu pot sa judec oamenii cand ma paleste vreo suferinta care-mi pare mie ca n-o meritam si nu vad ce lectie am de invatat de acolo si nu pot sa zic « Din cauza ta trec prin asta acum !» As vrea sa scap de-o masca care se numeste diplomatie si de inca una care se numeste politete si sa le arunc asa mai inverzite.

Acum 10 ani mi se parea ca m-am trezit dintr-o mocirla si ca mi-am gasit calea si ca-s mare si tare, dar acum 5 ani am crezut acelasi lucru si acum 2 ani am crezut-o si mai cu tarie si intr-o zi m-a izbit « ceva » si n-am mai zis nimic, cred ca fiecare « ceva » de zi cu zi si fiecare « cineva » ne mai trezeste cate-un pic.

Am vorbit urat si-am tipat vreo 2 ore la un prieten drag ca sa-l fac sa priceapa ceva in care eu credeam si dupa ce am trecut de faza cu agresivitatea care m-a cam speriat si m-a facut sa-mi pun intrebari despre mine, m-am calmat. Cateva luni in care eu am primit tipete si vorbe urate si doar am ascultat, am acceptat, am argumentat politicos, am fiert acolo mocnit, acum s-au rasculat si-am primit-o asa adevarat “Auzi, da de ce n-ai spus asa de la inceput ? » Unii dintre noi avem nevoie de alt ton decat unul normal ca sa intelegem cum stau treburile. Daca mie imi pare normala si placuta o voce blanda, nu-i musai sa o considere oricine asa. Daca eu cred ca unui agresiv nu-i bine sa-i raspunzi cu agresivitate ca nu va intelege ce vrei sa spui, iata ca nu functioneaza intocmai de fiecare data.  Ca o fi sau nu bine, ca o fi sau nu normal, mie nu mi-a placut de mine azi si accept cu greu ca ceea ce nu-mi place la altcineva e in mine, poate ca mai am mult pana sa ma trezesc. Dar ma fac eu mare intr-o zi in viata asta, sau in altele.

Omul meu avea nevoie de urletele mele ca sa se trezeasca ? Am simtit ca in doua ore am spus tot ce am spus oricum in cateva luni. Oare eu m-am trezit ca mi-a aratat cateva luni acea fata care exista si in mine si refuz eu s-o accept si acum mi-a aratat si aripioarele?

Dar pana atunci, sunt ceea ce sunt azi, omul ala ratacind pe-o carare, care se mai agata de-un alt om care mai de care mai inaltat si mai luminat sau mai ingenunchiat, incerc s-o las in urma pe Daniela agresiva de mai devreme gandind ca trecutul e consumat, sa nu imi pun intrebari daca asa voi fi si maine, ca habar n-am care e Daniela de maine.

Imi pare ca ne ascundem voit noi de noi in noi, ci nu chinuiti si nevoiti de nu stiu ce situatii, imprejurari. Cine ne pune !? Cand eram mica scriam versuri si apoi le aruncam sa nu cumva sa le citeasca cineva, imi era rusine cu mine sensibila, mi se parea ca-s slaba. Cand m-am facut mare(asa credeam eu pe atunci), m-am pus pe scris povesti pentru oamenii mai mici, un soi de povesti imaginare cu personaje de basm, ce le-as fi recomandat eu copiilor cu o minte isteata care-ar fi reusit sa desluseasca maxime, proverbe. Un om din viata mea a crezut tare in aceste povesti si acelasi om intr-o alta stare a lui a detestat aceste povesti si atunci am incetat sa mai cred ca pot fi de folos cuiva si am renuntat la ele. Aveam nevoie de cineva sa creada in mine, ca sa cred si eu in mine ? Avem nevoie de cineva care sa ne spuna cum sau cine suntem ca sa descoperim asta ? Ne trezim oare dupa ? Ne trezim asa cum asteptam ? Ne trezim doar dupa lectia respectiva, dar ne asteapta la colt altele. Oricat de multa lumina am zarit eu in calea mea acum 10 ani, acum 5 ani, acum 2 ani, acum o zi, sau chiar in momentul asta, mai am cale lunga cu bolovani destui…

Apoi m-am pus pe scris povesti pentru altii, multe nu gluma si m-am facut un soi de « scriitoare fara diplome ». Iar intr-o zi la inceput de vacanta m-am trezit ca vreau sa scriu ceva si pentru mine, nu stiu de ce, asa pur si simplu si m-am apucat dimineata si m-am oprit in dimineata urmatoare si apoi le-am tot asternut pe aici si daca va fi de folos cuiva e minunat, daca nu…nimic de zis. Mai arunc asa cate-un ochi sa « ma recitesc » si ma intreb daca ma voi opri la sfarsit de vacanta…dar eu stiu ce fac acum, nu ce fac la sfarsit de vacanta.