marți, 18 iunie 2013

De prin Africa


     Goree – “Casa sclavilor”…
Am ajuns pe insula Goree, toti cei din jurul meu ma indemnau sa merg inca din prima mea zi aici. Aproape de Dakar, cam 20 minute cu vaporul se intinde doar pe 20 km insula Goree. Pe langa casutele colorate construite de diverse colonii ce au trecut pe aici, se afla si renumita “Casa a sclavilor”, construita intre 1780-1784, iar din 1978 a intrat in patrimoniul UNESCO.

Ghizii turistici, oameni de-ai locului care au avut stramosi pe insula, sunt la tot pasul si sunt permanent pregatiti sa primeasca turistii sa-si spuna povestile.

In mintea mea, povestile cu sclavia erau legate de ceva istorii de prin carti si de cateva filme, vazand locul asta, am inteles cat de reala a fost istoria.
Unul dintre ghizi spunea ca sclavii aveau nevoie de un spatiu de 20 centimetri ca sa traiasca pe pamantul asta, atat se gasea in celula pentru fiecare, dormeau in picioare rezemati unii de altii, purtau 2-3 randuri de haine toata viata, iar fetele virgine erau violate de catre colonistii olandezi si englezi pentru a “produce”rasa metisa.


Renumita casa pare inca plina de durere, pasind in incaperile mici in timp ce omul povestea cum sedeau acolo sclavii inghesuiti, bolnavi, indurerati, flamanzi, maltratati, poti avea curajul sa simti putin din cea fost atunci. Cei ce povestesc stiu de la bunicii lor povestile si le spun cu lacrimi si voce tremuranda si din cand in cand exclama fericiti “ Sora mea e momentul sa zambesti, acum esti libera… poate candva ai trait aici!”. Pe inserate se aud pe strazi tobele africane si un african mai intelept usor turmentat striga de se aude in toate colturile insulei: “Dieu est amour est amour est Dieu!”.


 
Arta africana rasare la tot pasul, cei 1000 de locuitori de pe insula cioplesc toata ziua in lemn, femeile confectioneaza bijuterii, haine colorate, picteaza materialele pe care le-am vazut de multe ori prin magazine de lux de decoratiuni interioare si abia castiga painea si apa ce vin din Dakar in ziua urmatoare.



Copilasii sar pe turisti, parintii nu-i pot stapani, vor sa atinga pielea alba, trebuie sa fie ciudat pentru ei sa vada oameni de culori diferite, cer imbratisari si atingeri continuu si se uita patrunzator si intrebatori cu ochii mari si limpezi.

Astept vaporul pentru intoarcerea in Dakar, alti oameni coboara razand si glumind, tocmai vor vizita si ei insula, imi indrept privirea catre cei din grupul meu, toti cei ce deja au vizitat stau cu capul plecat, intristati si parca pierduti in neant. Fiecare a trait experienta in felul lui.

 Credintele de pe insula sunt de tot felul, la fel ca in intreg statul Senegal, traiesc in armonie si se respecta musulmani, catolici si alte cateva religii. Am vazut de multe ori cum oameni de diverse credinte inclina capul in semn de respect cand vad pe strada oameni de religie musulmana cum isi intind covorasul pentru rugaciune, sau cand se aud rugile din moschee.




Acum cand ma apropii de finalul experientei mele aici, uitandu-ma in urma si analizand fiecare zi, fiecare om cunoscut, imi dau seama ca oamenii poarta cu ei o frica comuna- frica de-a le fi luata libertatea. Nimeni nu accepta reguli, restrictii, peste tot unde apare cineva care sa faca ordine si sa le schimbe stilul de viata, se nasc mici conflicte, sau oamenii se retrag in liniste si parasesc locul fara explicatii. Toti spun: “Sunt propriul meu sef!”

Am intrebat candva un om intelept, care considera el ca este cea mai de pret avere a omului in existent lui pe acest pamant si mi-a raspuns: “IUBIREA”.

Am intrebat aici acelasi lucru si de nenumarate ori mi s-a raspuns: “LIBERTATEA”.

 
 

 

 


 

 

 

 

 

 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu