Cand si cum ascultam? Cand si cum ne ascultam? In primul rand ca sa ascultam ceva e nevoie de tacere, apoi de intelegere profunda, compasiune, lipsa judecatilor, iubire pura.
Terapeuti vorbitori si terapeuti care stiu sa asculte…Sau sa zic mai degraba care simt ce inseamna ascultarea. Poti fi “terapeut la intamplare”, poti fi si terapeutul tau oricand doar ascultand. Se spune ca un om care vorbeste mult are o mare dorinta in viata se se si asculte, dar nu stie si nu gaseste solutia. Se poate asculta atunci cand povesteste fara sa fie intrerupt, fara sa existe comentarii, doar aprobari, doar acceptat asa cum este. Greu de infaptuit? Depinde ce e de auzit, mi-a raspuns cineva. Daca zic sa incerci sa te transpui in pielea cuiva cand iti marturiseste o fapta marsava, greu de iertat, greu de inteles, sau imposibil, ai zice ca-s nebuna… Poate ca in alta existent ai facut acelasi lucru, crezi ca te-a inteles si acceptat cineva, crezi ca tu te-ai iertat? Daca-ti poti simti povestitorul atat de profund incat in momentul destainuirilor sa fii unul cu el, “dezbracat” de cine esti, de meserie, de chip, de nume, de orice crezi tu ca esti in existent ta in acel moment, ce ramane? Asta e o intrebare grea, poate. Ramane acel ceva unic care te poate face sa simti compasiune, iubire pura, nemarginita, sa intelegi ca singura realitate este doar ceea ce va leaga in acel moment. Esti ceea ce esti, ce-ai fost ieri si anul trecut nu mai esti acum sau maine si ceea ce vei fi-n secunda urmatoare nu ai fost ieri, iar maine vei fi altceva.
Daca-i oferi omului tau sansa sa vorbeasca, asa ii vei oferi sansa sa se asculte, adica sa se si auda si inteleaga si poate incepe vindecarea dupa care tanjea. O sa simti ca ai oferit ceva, facand nimic , dar in realitate faci mult. Devii responsabilul tacut al celor pe care-i ai de ascultat… Iar ceea ce primesti este satisfactia ca ai oferit cumva acel ceva de care uneori e suficient sa stii doar tu.
Cum asculti? Adesea oamenii care simt nevoia sa vorbeasca pentru vindecare, nu se vor destainui in fata celor care-i privesc de undeva dintr-un cadru superior ci a celora care ii vor privi si simti ca pe niste copii nevinovati, care doar au facut o mica greseala ce se poate repara usor, de aceea se indreapta catre un preot sau catre un prieten de incredere, despre care stiu ca nu-I va judeca, ci doar asculta, poate cel mult va primi ceva povete si un umar. Asculta ca o mama care simte durere daca isi cearta copilul si asa vei intelege si vei simti durerea celui diin fata ta!
Va veni si tacerea dupa destainuire si va veni insotita de liniste adanca si abia acolo in liniste va intelege ce-a spus, unde s-a dus ce-a spus, de ce s-a dus, ce va veni dupa. Cine e cel care tace acum de fapt? Va fi greu de recunoscut. Am auzit de multe ori “parca nu’s eu acum, nu ma recunosc”. Priviri ratacite, cautatoare, respiratii “incurcate”… Abia acum esti tu, asa esti tu in realitate, in singura realitate e tacere, calm si stare de bine profunda, nu mai exista numele, meseria, egoul… suntem unul. Acum il poti simti unul cu tine, aveti acelasi chip, aceeasi vesnica lumina, cu orice cruci de carat in spate in existenta asta, sunteti in esenta la fel. Abia acum il poti privi ca pe egalul tau, privindu-l de jos de la suferinta lui ci nu de sus cu superioritate, nu ai sa intelegi nimic considerandu-te plutind pe-un norisor deasupra problemelor lui.
Atunci cand asculti, unii oameni vor astepta vindecarea, ca dupa o doftorie scumpa de la farmacie… Lecuirea asta sufleteasca nu vine in acelasi fel, abia dupa gasirea bubei va veni si perioada de vindecare, care poate fi o curatare la un anumit nivel, care poate fi o constientizare dar cu negare in acelasi timp, suntem la fel, dar avem cruci si lectii diferite si ni le caram singuri. Poti sa le simti si sa le intelegi, poti sa imparti momentul cu oricine, durerea, dar crucea lui nu e a ta. Trece-le prin tine, dar nu le lua cu tine!
Ce-i de facut la intrebari “ce parere ai de ce mi s-a intamplat?” ce parere ai despre ce am facut?” “ce crezi ca ar trebui/fi bine sa fac?” “ce crezi despre mine acum?”… Conteaza ascultarea, dar conteaza si o parere, fara comentarii dure, fara judecati, fara pareri de rau si jalete, fara sa incerci sa te pui in locul lui cand a trecut prin suferinta, ci doar sa-I simti suferinta de acum. Nu iti imagina ce-a facut, ce-a simtit cand a infaptuit, caci vei cadea intr-o cursa pe care ti-o pregatesti singur. Poti repeta cu cuvinte mai blande faptele, povestile, va fi ca si cand se va reasculta printr-o alta voce, dar una mai blanda, fara palme ci cu iertare deplina. Nu se vindeca nimeni ca iertam noi sau altii, se va vindeca doar daca se va ierta singur, dar nu vine iertarea decat dupa constientizare raului facut chiar propriei persoane, apoi a altora. Nu trece nimic daca te iarta preotul, sau psihologul, sau mama, sau prietenul, sau terapeutul, sau toata planeta, te lecuiesti tu de tine cand te-ai iertat tu pe tine.
Facem un exercitiu de imaginatie. Sa zicem ca avem in fata un om care a comis o fapta grava, e de alta religie, alta nationalitate, alt rang social, alta mentalitate, alte conceptii despre orice. Nu esti de accord deloc cu el ca intreg, iti povesteste facutele lui cele mai grave, cum poti sa te pui in pielea lui si sa-l simti? Pai daca sunteti atat de diferiti, poate ca si el va avea aceeasi atitudine, dar totusi se nimereste sa fie cel ce-si deschide sufletul si-si spune durerile cele mai profunde. In acel moment ceea ce-a comis nu mai e o nelegiurire, e doar o durere, care nu e imbracata de haine, de religie, de nationalitate, de mentalitate, este ceea ce esti si tu daca ai fi fara toate astea, gol, dar pretios. Asa vei simti ce-are de transmis si ce simte, dezgolit de principii, ura, prejudecati, ego… Tu esti el si el e tu.
Mai facem un exercitiu. Fa o baie cu multa apa, arome, rasfat total si incearca sa-ti imaginezi ca exista oameni care nu au o gura de apa de baut… Apoi intr-o alta zi curate-ti corpul folosind doar un prosop umed si imagineaza-ti o cada inspumata si simte-te tu pe tine profund de fiecare data si incearca sa intelegi si sa interpretezi ceea ce simti. Fa o plimbare cu taxi intr-o zi torida si aglomerata si priveste oamenii inghesuiti si chinuiti dintr-un autobuz, apoi urca intr-un autobuz si priveste-i pe cei din masini de lux, caci vor aparea, ti se va parea ca apar ca sa-ti pice tie greu la stomac… vezi ce simti tu despre tine in aceste situatii, vezi cine esti si cu cine esti in acele momente, vezi daca cumva iti vine sa urli, cine te asculta, cel in suferinta, sau cel ce e bine, sau doar tu, sau nici macar tu, vezi ce chipuri au daca-i dezgolesti. Oare n-au toti aceleasi infatisari!?
Sa asculti doar ce ti se spune, sa nu interoghezi, cand ai senzatia ca nu ti se spune tot, gandeste-te ca in mintea lui isi spune continuu si aude si sufletul si daca ascunde ceva, isi ascunde pentru el si e o lipsa de incredere fata de el, se sperie de ce are de spus, apare teama ca poate nu va fi inteles, ca poate va fi judecat, greseala ii pare atat de mare ca prefera sa o tina ascunsa si va macina o vreme, dar o va scoate cand durerea va deveni de nesuportat. Durerea sufleteasca e mai apriga decat cele fizice, scarma altfel, in mai multe dimensiuni si bate pe la mai multe usi, stim noi cu totii cum si pe unde.
Acum il poti iubi pe cel ce il asculti, poti spune fara cuvinte cuiva “te iubesc”, poate ca nu va intelege niciodata, dar va ajunge acolo unde ai trimis, daca ai trimis curat si fara piedici este mai important decat orice intelegere lumeasca care cere cuvinte. Cel din fata ta va simti cand asculti si cand ii simti durerea, doar daca asta faci, doar daca esti acolo cu el, altfel e doar o poveste fara inceput dar cu sfarsit, iar realitatea noastra numita schimbare, nu va fi o realitate in acel moment.
Oamenii nu se mai accepta ei pe ei cu problemele adunate si atunci cauta acceptarea in alti oameni, compasiune, intelegere, atunci incepe comunicarea la alt nivel, atunci ne cunoastem, atunci ne intelegem, atunci de unim, atunci suntem pe calea catre identificarea sursei noastre. Oamenii fac tot felul de lucruri ca sa atraga atentia, simt ca nu sunt iubiti, ca nu sunt importanti si ca vor fi iubiti doar daca devin “importanti”, daca isi formeaza carapacea. Ce e dincolo de carapace oare? Afla doar cand incepe sa-i sugrume exact ceea ce si-au creeat pentru confort si stare de bine. Cine-i iubeste pe oameni asa goi? Cine te iubeste maine daca nu mai esti rege si esti cersetor? Te poti iubi macar tu? Daca da, atunci ai inteles, daca nu, atunci vei lupta sa urci din nou pe tron… Este important cat traiesti, sau viata pe care-o traiesti?
Ar fi minunat sa nu pierdem timpul caci nu-l mai putem recupera, ar fi minunat sa putem visa continuu, caci asa ne vom cladi alte existente si vom incuraja viata, dar sa nu uitam ca realitatea este doar ceea ce traim in secunda asta si sa n-o pierdem ci s-o pretuim ca si cand ar fi unica. Ceea ce putem infaptui pentru noi ca oameni simpli, putem infaptui si ca regi. Dar ceea ce credem ca nu putem infaptui pentru noi, nu vom putea nici in pielea omului simplu trecator pe strada, nici a celui asezat pe tron. Sufletul sade pe un tron nevazut si nestiut, dar real, mai real si mai pretios decat cel pamantesc si nu are nevoie de lauri si incoronari ca sa fie recunoscut, simtit, acceptat, iertat, pretuit…
De-ale unui terapeut s-a nascut ca sa ma ascult eu pe mine cand mai am ceva de zis si ma vaiet cchipurile ca nu am timp sa-mi zic. Acum m-am trezit ca am omis total sa-mi zic ce aveam de zis si nu m-am gasit eu pe mine ca sa mi le zic. Unde eram oare? Si am luat o pauza ca sa ma ascult pe mine, din pacate inseamna cumva “uitarea” celorlalti. Imi pare rau pentru cei ce nu au inteles, daca ma voi simti maine cum am planuit in momentele astea, voi reveni rapid.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu