Statistici triste...Cine spune asta?

Statisticile romanilor…

O fi un banc bun si nu ne prindem noi, ca se tot repeta, a devenit o traditie a poporului nostru sa facem o statistica a bunastarii si/sau dezamagirilor pe toate planurile la inceput de an si una la final de an.

Ma uit si eu de cateva ori pe an la tv, dar se pare ca intuitia imi dicteaza cand sa-l deschid, pe ce post sa ma opresc ca sa prind distractia. Ce ziceau oamenii la inceput de 2011: “ Ar fi bine daca o sa facem!” “Poate ca o sa cladim!” “Probabil ca o sa avem, sau ca nu o sa avem nimic!”, totul era cu plan pentru a avea, a fi bine, a construi, a se vindeca, a face numai de bine, a auzi numai de bine, dar cu ambele variante in formulare- cu ezitari, poate, daca.

Ce zic oamenii la final de 2012, dupa niste statistici: X% au plans, X% au fost bolnavi, X% au fost amarati, X% au fost suparati rau, X% au avut esecuri, X% nu au cumparat carti(pe motiv ca sunt scumpe), X% nu au trimis un email cuiva etc…Totul e cu “nu am facut” si “nu s-a intamplat si nu s-a nimerit”.

Oare exista si statistica cu ce s-a facut, cu cine a scris mail, cine  a fost fericit, sau poate cel nefericit, a doua zi dupa chestionar a avut o fericire, sau excludem cu gandul si planul din start lucrurile minunate si cladim si pentru anul viitor o statistica asemanatoare. As zice ca putem s-o facem in acest fel pe cea de la sfarsit de 2012 tot acum, ca noi stim deja raspunsul ca suntem popor destept. Banuim, chipurile ca va fi la fel sau mai rau chiar,asa zic unii oameni dragi.

Nu zicea nimic de genul "Dupa boala, a fost bine sanatos", cred ca nu se incadra in statistica de bunastare, ii schimba echilibrul...

Avem carti pe toate strazile, tot poporu’ vinde carti la colt de strada, e o adevarata industrie second hand in tara noastra draga, cine stie sa profite de ea, il ajuta si pe sarmanul care are nevoie de-o paine si se ajuta si pe sine, primind cunoastere la pret decent, fara oftici ca a aruncat bani pe niste hartie. Si daca in loc sa ne vaicarim in grup si unii pe altii si sa ne intrebam “Asa e ca ai fost nefericit anul asta?”, am incerca sa raspundem la intrebari “Dar de ce am plans?” “De ce am fost bolnav?” De ce nu am avut motive de bucurie?” “De ce am avut esecuri?” “De ce nu am cumparat carti?”

Chiar imi spunea cineva ca a aparut sip e la noi o carte ce si-o dorea mult, dar e tare scumpa si nici nu viseaza s-o aiba. De ce nu spui simplu “In sfarsit a aparut, e la indemana, o sa o am cumva”? Ai vrut cumva sa citesti, ti-ai propus?

Mi-a placut ca majoritatea si-au citit horoscopul. Semn de disperare, de citit ce va fi ziua de maine?

Si mai era una foarte iscoditoare:“multi de X% au dat spaga”. Ce-ar fi daca anul viitor nimeni nu ar mai da spaga nimanui: medic, politie??? Eu mi-am propus mai demult si daca as fi facut parte din cei chestionati, as fi fost acel 1% care ar fi zis ca n-a dat spaga, sunt mai castigata decat tine care-ai dat si acum suferi si simti nevoia s-o spui tuturor si mintea ta iti dicteaza ca altfel nu se poate si o s-o mai faci, pentru ca nu ai termen de comparatie, iata ca eu am obtinut acelasi lucru in acelasi fel, fara spaga si sunt si multumita eu cu mine. Incearca sa faci asta anul viitor, incercati toti, daca tu spui ca nu se poate, ia aminte ca tu iti dictezi asta si este regula ta de fapt, nu a celui care ia spaga.

Autoevalueaza-te acum nu ieri, ancoreaza-te in tine in prezent si daca plangi azi, nu te mai gandi la lacrimile de ieri, traieste-le doar pe cele prezente si apoi lasa-le si traieste ce vine dupa lacrimi si evalueaza-te din nou tot in prezent ci nu cu un minut in urma si gandeste pentru tine doar in limbajul evolutiei de dupa lacrimi!

Fii bun cu tine, chiar daca ieri nu ai fost, chiar daca simti ca nu meriti, meriti sa fii bun cu tine, orice ai facut, orice ai gandit, nu te pedepsi ca nu te va salva nimeni la sfarsitul anului dupa o noua statistica! Iubeste-te asa cum esti si trist si in suferinta si cu carti la cap, dar si fara ele, cu spaga sau fara spaga, cu bani pierduti sau castigati, cu esecuri si multumiri!

Vindeca supararea!

De ce sunt oamenii suparati?

Unii oameni sunt continuu suparati, spun ca nu au niciun motiv de fericire si daca-l gasesc, e scurt si nu reusesc sa-l traiasca intens, sa-i simta rostul, efectul, sa planuiasca sa-l prelungeasca, apoi se adancesc iar in supararea lor. Nu stiu daca e indicat sa fac aici iar teoria gandurilor, planurilor, mintii omului care cladeste tot si poate cladi orice, asa cum cladeste nefericire, poate cladi si fericire, iar daca dupa un moment de nefericire, nu vine natural unul de fericire, e de umblat adanc, cercetat, vindecat.

Azi ma uitam in metrou la chipurile oamenilor si incercam sa citesc limbajul trupului, dar totul era atat de evident, oamenii nu mai sunt greu de deslusit, nu se mai ascund oameni tristi in spatele unor chipuri armonioase, oamenii isi arata toate supararile, e ca un strigat de ajutor universal.

I-as fi intrebat pe toti la fel: “Ce ati patit oameni buni?” Daca ramaneti in starea asta continuu si nu cautati sau nu vedeti portita, o sa deveniti exact ceea ce sunteti. Nu aveti cum sa deveniti maine ceva ce nu sunteti azi, ce nu ganditi azi, ce nu planuiti azi!  Ceea ce simti in tine, in locul ala in care simti tristetea ce te macina, tot acolo e si fericirea, nu o cauta departe, in afara ta! Esti doar ceea ce ai planuit doar tu pentru tine, tot tu poti sa planuiesti sa fii altceva, ai ales sa fii ceea ce nu iti doresti, atunci alege sa fii ceea ce iti doresti!

Am zis intr-o zi rastindu-ma la mine: ”Eee, acum o sa mi se intample, doar daca nu o sa mi se intample asta…!” Am stat si-am deslusit filozofia din spatele vorbelor scoase spontan la suparare si nu tarziu “m-am dres”. Apoi radeam de mine ca nu vedeam raspunsul doar pentru ca nu reuseam, sau nu imi permiteam sa reusesc sa ies din starea respectiva si vedeam doar ce aveam acolo in momentul ala in tristetea mea.

Le spun si oamenilor, dar nu e suficient, ei cred ca e doar din politele. Daca eu iti spun din suflet “Totul va fi bine!”, spune si tu dupa mine pentru tine si sufletul tau poate fi atins de ceea ce spui tu pentru tine din suflet. Eu chiar cred ca totul va fi bine daca ne dorim impreuna…Poti intari credinta, crezi si tu cu mine si cu toti cei ca noi!

Indobitocirea copiilor...

Cum se produce indobitocirea copiilor?

Suna aiurea, dar daca stau sa fac asa o statistica dupa cativa ani de stat in preajma unor copilasi pana in 10 ani, pot spune ca televizorul si in special desenele animate sunt primul pas catre o dezvoltare “defectuoasa” a micutilor. Cine a auzit de: Bakugan, Batman, Spiderman, Razboiul clonelor? Cred ca parintii stiu listele cu sute de denumiri mai bine decat mine. Totul e cu razboi, actiune, flacari, sabii, arme, lasere, bombe, explozii, ucidere…totul e cu distrugere de ceva, de viata sau de orice altceva, cu scene apocaliptice, urlete, zgomote. Exista si varianta cu Alba ca Zapada, floricele, raze de soare, dar cine mai e captivat de asa ceva? “Expirate”, mi-a zis un copil de 6 ani intr-o zi. Stia ca exista povestea, parca isi amintea ca aprintii au incercat sa-i arate si video, dar nu-l fascina. Iar Fred & Barney, Tom & Jerry sunt de copii mici. Cat de mici, ca tu ai 6 ani?

Ce e in mintea si/sau in sufletul unui adult cand regizeaza asa ceva? Are tabloul perfect al copilului care are nevoie de captarea atentiei cu culori, case in flacari, masini explodate, sulite in inima si sange tasnind, iar liniile sonore sunt pe masura imaginilor “Te-am ucis pentru totdeauna, scorpie!” "O sa te chinui pana in ultima ta zi!" "Arzi in flacarile infernului!".Ce asteptari avem de la un copil dupa ce aude aceste cuvinte? Am asistat de multe ori la lupte intre copii care imitau personajele din desene animate si la inceput de piesa exista mereu o mica ciondaneala pentru alegerea personajelor, toti baieteii doresc sa fie personajul negativ ca ala are arma mortala, sabia mai ascutita, ca ala se lupta mai crancen, iar explicatiile celor care joaca personajele pozitive suna cam asa “Trebuie sa-l ucid ca e rau!”. Raul trebuie ucis, gandeste un copil.

Iar nu mult mai tarziu se vor uita la filme in care oamenii rai sunt decapitati, impuscati, otraviti etc. Stiu un copil de 7 ani care se gandeste destul de des ca la anul il lasa mami sa vada filmul adevarat cu nemuritorul, "ala cu sabia care taie capete multe". Sa ma intreb ce repercursiuni au toate astea in evolutia lor, sa ma intreb cum pot parintii opri toate astea, sa ma intreb cum sa-i scot copilului din capsorul lui in devenire si din sufletul lui firav niste “principii educative”ce curg prin el si-l gauresc acolo unde e si cand e cel mai vulnerabil?

Am vizitat un copil drag de sarbatori si i-am urmarit reactiile la desfacerea cadourilor de la Mosu’, cata dezamagire si dezinteres fata de hainute, dulciuri si cata dragoste pentru masinaria care merge pe pereti, robotul cu arma mortala si alte bazaconii. In toata casa stateau la loc de cinste personajele de prin desene animate, iar banalitatile aruncate la gramada si uitate prin cutii.

Si exista si variantele pentru micutele domnisoare in devenire, papusile delicate si-au schimbat infatisarea si atributiile: exista papusa cu par albastru si ochi de sticla cu capacitati de distrugere a inamicului scotand nu’s ce nebunie prin ochi, am mai vazut papusa cu mana de robot intolita cu niste tentative de haine ca de club. Unde e papusa care nu face nimic, nu distruge, nu are vreo functie si i-o dau eu copilul, creez eu povestea minunata, nu vine ea din fabricatie cu o poveste din care biata copila sa priceapa ca acea papusa are menirea de-a distruge ceva? Unde e dorinta copilei de-a o pieptana, de-ai face haine noi, de-a o spala, ar trebui sa vina din ce? Nu zic ca nu mai exista si din astea, am vazut de toate, dar cine si le mai doreste?

Stau adultii la bazele indobitocirii propriilor copii? Intotdeauna m-am gandit ca cei care creeaza aceste scenarii, jucarii, jocuri, au la randul lor copii care-i si inspira la un moment dat. Ce si-o mai dori, pai sa vedem ca s-a plictisit de asta ca e prea alba, o facem mai colorata, mai insangerata, ii atasam o sabie…copilul meu nu mai vrea cantece de adormit pe coloana sonora, punem tipete, zgomote de masini explodate si tot asa.

Daca un copil vede numai distrugere, cum repar eu ca adult ceva ce e mai mare si mai tare decat teoria mea, ca ce spune nea’ distrugatorul ce scoate flacari pe gat e de acolo din tv, are demonstratii, e modelul lui la varsta aia, eu vin cu doua vorbe si-un pupat pe obraz…? De-a ce cred eu ca ma joc aici?

De ce mor oamenii mari?

“Dani, spune-mi de ce mor oamenii mari?” Ma intreaba un copil intr-o buna zi, dupa ce isi pierde mama…

"De ce mor oamenii mici?" Intreaba acelasi copil intr-o alta buna zi, dupa ce isi pierde surioara…

Ca asa vor ei! As fi tipat furioasa daca as fi avut de raspuns unui adult…

Cum ii explic unui copil de 4 ani ca moartea nu e ceva urat, ingrozitor, e o cale catre acel ceva minunat? In ce e nevoie sa ma transform eu ca om mare ca sa-l fac sa priceapa pe omul mic? M-am transformat intr-un om mic si i-am dat o “explicatie de jucarie”, usor digerabila si am realizat apoi ca era exact explicatia dupa care tanjea omul mic din mine. Am linistit suferinta copilului, poate doar pe moment, ca sa imi mangai mie sufletul!?

As intreba eu asa catre nu stiu cine: De ce trebuie sa intrebe un copil asa ceva? Adica de ce trebuie sa moara un om mic, sau un om mare si un om mic sa-si puna intrebari existentiale intr-o perioada cand ar fi frumos sa fie copil si-atat? Pentru cine a fost lectia? Pentru omul mic, pentru oamenii mari, pentru oamenii mari din oamenii mici???

Cred ca in acelasi fel pune intrebarea si un om mare. Omul mare redevine om mic in astfel de momente si omul mic din omul mare devine un soi de copil intelept care pune intrebari in stanga si in dreapta. Toti incearca raspunsuri ocolitoare, cu balbe si pacaleli. Mintim omul mic, il mintim si pe omul mic din omul mare, ne mintim pe noi. Stim cu totii raspunsul si chiar si atunci tot intrebam “Da sigur, dar de ce?”

"Copil pervers"

Sufletul e un copil pervers!

Uitam sa fim egoisti sufleteste, este singura forma de egoism acceptata si nepedepsita. As spune ca doar copii simt cu adevarat totul in viata asta ca pe-o senzatie placuta sau neplacuta pentru suflet. Adultul reuseste cu succes de multe ori sa simta totul fizic si daca mai ajunge sa aiba si-o traire sufleteasca, uneori poate fi atat de profunda ca desi nu pare de proportii pentru martori, pentru el este acel ceva care-i va schimba existenta.

Cum ajungem in stadiul asta de traire trupeasca, unde sta ascuns sufletul pana in acel moment si cum de se trezeste tocmai atunci? Pentru ca l-am uitat, pentru ca am uitat sa-i raspundem la nevoi, sa-l intrebam ce mai doreste, daca mai doreste ceva, sa-l intrebam daca-i convine ce facem. Cat si ce facem pentru suflet si cat pentru existenta materiala? Buna intrebare…Mi-o tot adresez de ceva vreme, ori de cate ori tind sa ma abat de la “regulile” naturii firii mele si bineinteles ca gresesc si atunci intrebarea isi schimba sensul “De ce am facut asta sufletului meu?” Desi eu stiu ca am comis-o negandindu-ma vreo clipa la suflet.

Cand aflam secretul sufletului, cand credem noi ca stim tot si de toate si din toate, atunci devenim/ redevenim copilul pervers. Ma pot santaja chiar si eu pe mine sufleteste, asa ca sa ma testez. Cu cat mai profund patrund, atat de subtil descopar cum sta treaba pe acolo…Si are o singura nevoie. A ta care este?

Priviti un copil care tanjeste dupa o imbratisare, e certat, pedepsit, in adancul sufletului simte ca o vrea, ca doar asta vrea, el deja stie pentru ca in acele momente el simte si atat, inca nu are balastul adultului care sa-i anihileze simturile. Va actiona in asa fel incat s-o obtina prin orice mijloace care nu-l pozitioneaza intr-o lumina “injositoare” de vinovat, va obtine ceea ce isi doreste si are nevoie si se va bucura in acel moment de ceea ce va simti pentru ca “stie” ca asta este vindecarea. Doar in acele momente “omuletul nu este om”, apoi adunam si uitam sa simtim si atat, reusim sa le facem amestecat si sa le confundam si apoi avem alta nevoie: nevoia de-a redeveni ceea ce am fost, de-a redeveni copil pervers, de-a ne intoarce la origini, de-a descoperi ceea ce am fost candva.

In pantec aveam o singura nevoie fundamentala care depindea de noi- nevoia de a respira si ne iesea de minune, chiar daca pare dificil, ne luam oxigenul dintr-un lichid, dar totul parea natural de simplu…Acum ca oameni mari ce suntem, avem nevoie de ditamai tehnologia ca sa respiram in apa. Sunt convinsa ca daca ne amintim cum ne iesea treaba asta acolo in pantec, o sa ni se para la fel de natural de simplu si acum.

Imi doresc sa pot fi mai des copil pervers…Doreste-ti si tu! Aminteste-ti! Intoarce-te in tine sa te simti ca la inceput!

Aripi

Vreau sa zbor! Pana unde pot ajunge si oare ce pot atinge?

Visam cand eram copil ca zbor, parca fugeam de ceva, cineva, niciodata nu vedeam de ce anume si imi luam zborul asa dand din maini ca si cum as fi avut aripi si ma inaltam printre copaci pana ajungeam in nori. Dar de multe ori ma zbateam  printre crengi si se intrezareau raze de Soare si parca tot incercam sa ajung la o raza, aveam sentimentul ca scap, ca ma salvez de ceva, cineva si ca daca ajung la acea luminita, voi fi in siguranta. Se tot repeta, ma simteam bine, niciodata nu am simtit nevoia sa inteleg ce inseamna. Viata si cararile mele ca adult mi-au deslusit aproape tot.

Ma bubur acum ca ar reusit sa ma bucur atunci de ceea ce am simtit fara sa incerc sa inteleg. Ma bucur acum de tot ceea ce simt, desi uneori ma zbat ca sa scap de cele adunate de-a lungul existentei in viata asta si in altele, ca sa ajung la subtilitati si sa simt la fel de profund ca altadata.

Ce parte din tine are aripi? Cum le porti in viata asta? Invata sa le porti cu curaj si bucura-te de orice loc prin care te poarta, conoasterea este in tot ceea ce trece prin noi si pe langa noi purtati “de aripi” sau “pe aripi”. Daca intelegi asta, o sa iti porti aripile cu mandrie…Daca nu le simti, cresteti-le, nu e atat de greu pe cat pare! De fapt le ai, dar ai uitat sa le lasi libere…

Fericirea...

Suntem fericiti? Ce este fericirea? Cine stie sa raspunda? Este o stare de bine a sufletului? Este o stare de bine a spiritului? Este o stare de bine a mentalului? Este o stare de bine a fizicului? Daca este doar o stare de bine care trece dupa atingerea acesteia, inseamna ca fericirea este doar o farama intr-un moment.

Cum stiu ca sunt fericit fizic? Daca am un corp sanatos si nu simt durere sunt fericit fizic. Sufletul? Cum il simt? Daca ma simt bine eu cu mine si cand sunt bine dar si cand nu sunt bine, am atins fericirea sufletului. Ce sa-i dau spiritului ca sa-l fac fericit? Libertate! Sa fiu cu cineva, sa simt ca fac totul pentru acel cineva, sa simt ca imi daruiesc viata total, dar in acelasi timp sa ma simt liber.

Gandul este cel cu mari probleme. Cum fericesc aceasta parte in continua transformare, in continua cautare, continuu in cercetarea mea si a celorlalti? Cum stiu ce vrea si ce sa-i ofer si mai ales ce sa nu-i ofer, ce sa nu inmagazinez? Ii dau numai ganduri bune? De unde stiu care’s gandurile bune? Poate ca ceea ce consider eu ca e bun pentru mine, face rau altuia si atunci acel gand al meu dus catre altcineva se va intoarce cu o alta frecventa la mine. Cum sa simt fericirea cu gandul cand simt gandurile tuturor? Cum sa nu ma gandesc la rau, cand e rau in jurul meu? Cum sa zic ca nu exista rautate, cand mi se demonstreaza doar rautate? Cum sa am doar gandurile mele, cand vin catre mine toate gandurile tale? Cum sa imi fac curatenie in ganduri, cand le-am cladit pentru a fi fericita? Exista oare fericirea mentala? Sau exista doar satisfactia de moment?

Cum sa fim fericiti? Afland ce ne face nefericiti! Ne gandim doar pentru o clipa ca ceea ce ne face nefericiti nu exista in realitate- gandul, fapta, boala, durerea, sclavia, ura, rautatea, furia, dezgustul, tristetea si daca pentru o clipa nu mai exista, am atins fericirea desavarsita. Creata in minte cu un simplu gand, fericirea se va transmite in tot corpul fizic, ceea ce va bucura sufletul si-l va umple de iubire si va descatusa spiritul ce va zbura oriunde vrea, desi e doar o iluzie. Totul poate fi doar o iluzie doar cu un gand si totul poate fi doar fericire doar cu un gand!

Am aflat ce este fericirea? Este doar un gand ce vine dintr-un alt gand. Of, e prea simplu, asa dintr-un joc de cuvinte…

 Cine nu si-a pus aceste intrebari? Dar cine si-a raspuns cu adevarat?

Propun un test pentru suflet si poate reusiti sa va raspundeti la o parte din aceste intrebari si la multe altele.

Srieti pe-o hartie cateva intrebari ce se adreseaza doar sufletului:
- Spune-mi, te rog, ce ai simtit cand eu am facut…?
- Spune-mi, te rog, ce ai dori sa fac pentru tine…?
- Spune-mi, te rog, ce nevoi ai…?
- Spune-mi, te rog, ce te doare…?

Adresati intrebarile in mod personal, legandu-le de anumite intamplari, actiuni care va macina sufleteste, folositi diminutive, daca simtiti nevoia. Adresati aceste intrebari in liniste deplina, privindu-va adanc in ochi intr-o oglinda, iar daca ticaitul unui ceas, susurul unei ape, fosnetul delicat al unei lumanari aprinse va sunt la indemana, toate acestea vor amplifica starea de moment si o sa aveti trairi care va vor raspunde la intrebari. Daca nu functioneaza de la prima incercare, nu ezitati sa repetati cand veti fi pregatiti.

Intotdeauna comentariile pot fi utile pentru cei ce au nevoie de trairi sufletesti mult asteptate, deci impartasirea experientei cu prietenii, familia, chiar si cu cei considerati necunoscuti, poate fi miraculoasa.

Iar daca dupa aceasta experienta va treziti cu alte intrebari pentru suflet, daca va raspundeti la intrebari tot cu intrebari, asta e un semn de intrebare interesant…

 Aveti grija de suflet!